Turnurile de Baklava

M-am gândit că știam cum arată baklava.

Pătrate. Romboide. Straturi aurii. Nuci de pistachio împrăștiate deasupra.

Apoi, undeva în călătoria mea prin Turcia, am văzut un turn.

Nu un turn din piatră.

Nu un turn antic.

Un turn de baklava.

Stătea mândru în spatele geamului unei mici patiserii, construit din straturi și mai multe de aluat fin, unt și nuci de pistachio, cu siropul strălucind între pliuri.

M-am uitat la el fix.

„Asta e într-adevăr baklava?" am întrebat.

Omul de la tejghea a zâmbit.

„Desigur."

Spunea asta ca și cum aș fi întrebat dacă cerul e într-adevăr albastru.

Am indicat spre turn.

„Și oamenii mănâncă asta?"

El a râs.

„Asta e ideea."

Am comandat unul.

Prima mușcătură a fost periculos de bună.

Aluatul s-a crăpat ușor. Apoi au urmat nucile de pistachio. A venit apoi dulceața — bogată, caldă și inconfundabil turcească.

Deodată am înțeles ceva.

Baklava nu este doar o prăjitură.

Este o arhitectură pe care o poți mânca.

Straturile sunt etajele ei.

Nucile de pistachio sunt decorul ei.

Sirupul este secretul care ține totul împreună.

Iar meșterul patiser?

Arhitectul.

Dar aventura mea nu se terminase.

Un pic mai târziu am descoperit un alt turn.

Acesta era făcut din kadayif — acele fire fine și aurii de aluat răzuit care par aproape ca niște păr de aur fin.

Era mai înalt, mai întunecat și minunat de neîngrijit.

L-am numit Turul Kadayif.

Cheful s-a uitat la mine.

„Künefe", mi-a corectat.

„Ah", am spus. „Deci turnul are un nume."

El a dat din cap.

Iar apoi a adăugat ceva ce m-a făcut să râd:

„Fiecare turn are nevoie de un nume."

Kadayif-ul era diferit de baklava.

Crocant afară.

Moale și cald în interior.

Iar ascuns în mijloc era brânza.

Brânză!

M-am uitat la chef cu nedumerire.

„Puneți brânză în desert?"

El a zâmbit.

„Nu ai călătorit destul."

Punct valid.

Am luat o altă mușcătură.

Brânza caldă se întindea între aluat și sirop, iar deodată regulile mele bine construite despre ce ar trebui să fie un desert au fost complet distruse.

Această după-amiază, am încetat să mă gândesc la deserte ca la lucruri pe care le comanzi pur și simplu la finalul unei mese.

În Turcia, ele pot fi o experiență.

O conversație.

O tradiție.

Un motiv să te așezi cu un străin.

Un motiv pentru cineva să explice cum îi făcea bunica.

Iar uneori, aparent, un motiv să construiești un turn.

Am părăsit patiseria cu degetele lipicioase și un zâmbet.

Venisem să caut ceva dulce.

Am găsit, în schimb, o mică bucată de cultură turcească.

Iar acum, ori de câte ori cineva îmi spune că deja a probat baklava, am doar o singură întrebare:

„Da… dar ai urcat vreodată un turn de baklava?"

Poate acesta este problema cu călătoriile.

Lasă acasă crezând că știi ce cauți.

Apoi Turcia îți pune liniștit în față ceva complet neașteptat.

Iar tu iei o mușcătură.